Ghid Turistic Romania

Parcul “Nicolae Romanescu” din Craiova este al treilea parc natural ca marime din Europa. Parcul se intinde pe o suprafata de 90 de hectare si a fost realizat incepand cu anul 1900 la initiativa primarului de atunci al Craiovei, Nicolae Romanescu. 

Dupa achizitionarea terenului de la Printul Gheorghe Bibescu, in 1900 constructia parcului a inceput un an mai tarziu, sub conducerea arhitectului francez Emile Rendont, parcul fiind inaugurat pe 29 septembrie 1903.

Constructorii parcului au folosit metode indraznete pentru anul 1900,  au fost aclimatizati sute de arbori din specii rare, au fost ridicate constructii cum sunt podul suspendat si castelul medieval, au fost mestesugite cateva podete din beton care imita scoarta de copac.

Punctul central al parcului este lacul intins pe patru hectare. Tot din suprafata parcului face parte si un hipodrom, intins pe 20 de hectare. 

Parcul “Nicolae Romanescu” gazduieste una dintre cele mai vechi gradini zoologice din tara, inaugurata in anul 1906.

Colectia de animale numara la inceput doar cateva specii: ursii carpatini, cerbi si  pauni. In  anii ‘60 gradina zoologica din Craiova a fost populata cu lei, maimute si struti, pentru ca, dupa ‘89, sa fie aduse lame, jaguari, struti africani, chiar si tigri.

Palatul Mogoșoaia este o clădire istorică din localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, România, aflată la circa 15 km de centrul orașului București. Complexul conține clădirea propriu-zisă, curtea acestuia cu turnul de veghe, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeți, ghețăria și cavoul familiei Bibescu, precum și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată lângă zidurile curții. Palatul poartă numele văduvei boierului Mogoș care deținea pământul pe care a fost construit. 

Palatul Mogoșoaia a fost în posesia familiei Brâncoveanu timp de aproximativ 120 de ani, trecând apoi în proprietatea familiei Bibescu.

Palatul a fost construit până în 1702 de către Constantin Brâncoveanu în stil arhitectural românesc renascentist sau stil brâncovenesc, o combinație de elemente venețiene cu elemente otomane, stil utilizat anterior și la un alt palat al domnitorului, construit anterior de acesta la Potlogi. Lucrarea a fost terminată în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit a palatului. Data începerii construcției nu este cunoscută, dar se știe că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681.

După 1714, când Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreună cu întreaga sa familie, întreaga avere a familiei a fost confiscată de otomani iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ștefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului și a rămas în posesia familiei până la începutul secolului al XIX-lea.

 Casa de oaspeţi din curtea palatului MogoşoaiaPalatul a fost devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ținuse partea rușilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia revoluției din 1821 când ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Brașov și clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore în 1832, palatul a rămas moștenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat și, prin căsătoria acesteia cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia și a fost renovat între 1860–1880 de Nicolae Bibescu, care a construit și cavoul familiei în parcul palatului, și vila Elchingen din apropiere. Palatul a fost administrat în continuare de familia Bibescu care, însă, s-a mutat în vila cea nouă iar clădirea veche a rămas nelocuită. Aceasta până în 1911, când Maria-Nicole Darvari a vândut palatul vărului ei George-Valentin Bibescu, care l-a oferit drept cadou de nuntă soției acestuia, Martha.

 Cuhnia (bucătăria brâncovenească)Martha Bibescu s-a ocupat cu renovarea palatului începând cu anul 1912. În timpul Primului Război Mondial, lucrările de renovare au fost frânate de alte distrugeri suferite în urma bombardamentelor germane. În perioada ocupației germane a Bucureștiului și a sudului României, prințesa Martha Bibescu a rămas în capitală, ocupându-se de spitalul reginei Maria și locuind o vreme chiar în palat.

Revenită în țară după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărțile pe care le-a scris. Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând, însă, până în 1935.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, palatul a fost loc de întâlnire al diplomaților aliați, fiind, pentru câteva luni, închiriat legației elvețiene din România. După 6 martie 1945, moșia a fost naționalizată forțat de guvernul comunist, Martha Bibescu obținând de la autorități declararea ca monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deținea. Prințesa a plecat însă definitiv din țară în septembrie 1945, lăsând palatul fiicei sale Valentina și soțului ei, Dimitrie Ghika-Comănești.

În 1949, palatul a fost și el naționalizat, Valentina și Dimitrie Ghika-Comănești fiind arestați. Până în 1957, clădirea a fost devastată și devalizată, colecțiile de artă fiind furate și dezmembrate. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secției feudale a Muzeului Național de Artă, fiind restaurat începând cu 1977.

În prezent, Palatul Mogoșoaia adăpostește Muzeul de Artă Brâncovenească și este un important punct de atracție turistică.

Principala clădire a complexului de la Mogoșoaia este Palatul construit de Constantin Brâncoveanu, având apartamentele familiei princiare la primul etaj, unde se ajunge direct din curte pe o scară exterioară ce dă într-un balcon amplasat pe fațadă. Parterul palatului conține camerele servitorilor, iar la subsol se află o pivniță cu un tavan format din patru domuri. Fațada dinspre lac este și ea una aparte cu o logie de inspirație venețiană, cu trei arcade.

Cuhnia (bucătăria brâncovenească) se află în curtea palatului, având patru turnuri de aerisire. Turnul porții străjuiește intrarea în curte. În el se poate urca pe o scară exterioară. Atât turnul porții, cât și cuhnia au fost restaurate de Martha Bibescu între 1922 și 1930.

Serele palatului MogoşoaiaCapela Gheorghe Bibescu, construită după 1880 adăpostește mormintele familiei Bibescu, inclusiv ale prinților Mihai și George Basarab-Brâncoveanu, aviatori morți în timpul celui de-al doilea război mondial.

Serele Mogoșoaia au fost construite după 1890, de arhitecți francezi și sunt încă folosite pentru cultura florilor și ca atelier de educație plastică pentru copii.

Ghețăria servea la stocarea pe timpul verii a gheții aduse din lacul Mogoșoaia, aflat în apropiere.

Biserica „Sfântul Gheorghe” se află în afara zidurilor palatului, lângă turnul porții. Ctitorită de Constantin Brâncoveanu și terminată în 1688, cu puțin timp înainte ca ctitorul ei să devină domnitor, ea adăpostește mormântul lui George-Valentin Bibescu, precum și tabloul votiv ce-i reprezintă pe Constantin Brâncoveanu și pe cei patru fii ai săi. 

Turnul ceasornicarului din Giurgiu, interesanta construcţie ridicata de turci in 1700 din piatra masiva. De aici turcii scrutau zarile urmarind miscarile ostilor romane. In sec. XIX s-a adaugat un mare ceasornic, care se pastreaza si astazi intr-o stare buna (in centrul orasului).

Structura inalta de 22 de m avea scopul de a servi ca post de observatie in cazul atacului fortelor romanesti. Dupa retragerea turcilor constructia este modificata, fiind adaugat un ceasornic.

Turnul Ceasornicului – aflat in centrul municipiului Giurgiu – a intrat in reconsolidare la sfarsitul anului 2005. Autorizatia era eliberata de catre Ministerul Culturii inca din 2004, insa lucrarile au stagnat din pricina lipsei de fonduri.

Monumentul “Turnul Ceasornicului” este un monument de tip A. Adica “monument istoric de valoare nationala si universala”. In Legea monumentelor istorice se prevede ca pentru fiecare monument se instituie o zona de protectie si, in functie de clasa din care fac parte, acestea pot fi de interes public national sau local. In aceeasi lege se mai mentioneaza faptul ca aplicarea de servituti care au drept consecinta desfiintarea, distrugerea partiala sau degradarea monumentelor sau a zonelor de protectie este interzisa.

Lacul este amplasat intr-o zona de camp, in apropierea comunei Sarulesti. Cai de acces: soseaua Bucuresti – Calarasi , aproximativ 55 km de Bucuresti. Se face un drum la dreapta inainte de podul de la intrarea in localitatea Calareti. Mergeti pe langa lacurile din zona pana dincolo de calea ferata apoi faceti prima la dreapta pana veti vedea un podulet; dupa el este drumul catre balta.

La Sarulesti se organizeaza anual campionatele nationale de pescuit sportiv la crap iar in anul 2000 a fost organizat campionatul mondial de pescuit sportiv, stabilindu-se un record greu de egalat – un exemplar de 40 kg.

Aici au fost stabilite recordurile mondiale la crap oglinda, un exemplar de 37,3 kg, prins de austriacul Christian Baldemeyer si la crap comun, 34,5 kg, capturat in mai 2001 de englezul Tim Paisley, iar in 2003, Erich Unger a stabilit recordul mondial la crap comun 34,64 kg. Nu degeaba este supranumit “Jurassic Carp” sau “Big Fish Mecca”. 

 In topul primelor zece capturi din lume, opt sunt de la Sarulesti. Tara noastra a fost de multe ori gazda Cupei Mondiale de Pescuit la Crap, datorita acestui lac celebru care a adus cea mai importanta competitie de pescuit sportiv din lume in Romania.

Trei sate au fost scufundate. Crapii giganţi au apărut dintr-o greşeală hidrotehnică.

Crapi de aproape 40 de kile. Somni de un chintal jumate. Şalăi şi ştiuci de un metru lungime. Visul oricărui pescar înrăit. Nu pe Amazon, nici pe Mississippi, Dunăre sau Volga, ci la 40 de kilometri de Bucureşti. Într-o baltă care până acum 20 de ani era doar un bazin de irigaţii. Habitatul perfect pentru monştrii submerşi, care colcăie pe fundul Lacului Săruleşti, a apărut dintr-o eroare hidrotehnică.

Inundarea de către comunişti a patru sate, în vederea realizării canalului Bucureşti-Dunăre, a ajutat la crearea biotopului perfect pentru crapi “capitali”, giganţii lacurilor de şes. Un noroc chior a făcut ca lacul să devină celebru.

Cinci cupe mondiale s-au desfăşurat într-un deceniu pe balta din Bărăgan. Săruleştiul a devenit Mecca pescarilor de crap. Mai nou, are şi somni uriaşi.

Puţină lume ştie că raiul pescarilor de crap de la Săruleşti, judeţul Călăraşi, a apărut din greşeală. Prima variantă a comuniştilor de a face Bucureştiul port la Dunăre nu a fost canalul de pe Argeş, dintre Olteniţa şi comuna 1 Decembrie. Din 1983 până în ’87, s-a lucrat în paralel pe Valea Mostiştei, dar s-a renunţat pentru că, după ce au inundat mai multe sate, au concluzionat că nu se poate menţine un nivel navigabil constant până la Bucureşti.

Pe fundul actualului Lac Săruleşti se află satele Ciofliceni şi Pavliceni, plus părţi din Săruleşti-sat, Presna şi Sănduliţa. Bazinele create au rămas doar pentru irigaţii. Robert Răduţă, concesionarul lacului, arată cu degetul un tablou şi o fotografie: “E ultima casă din Ciofliceni. În poză e turla bisericii din sat. Apele n-au acoperit-o. Acum vreo zece ani, gheaţa a strâns-o şi s-a dărâmat singură!”.

Propriu-zis, Lacul Săruleşti este doar una din cele şapte acumulări de pe Valea Mostiştei. “E un lac atipic, pentru că adâncimea ajunge şi la 11 metri pe un luciu de apă de 420 de hectare, lung de 20 de kilometri şi cu lăţimea maximă de 600 de metri, între barajul de la Gurbăneşti şi digul de la Tămădău”, explică Robert Răduţă, fost profesor de sport şi antrenor de tenis, emigrat în Gemania şi repatriat după Revoluţie. Astfel se explică bogăţia piscicolă care a făcut din Săruleşti cel mai cunoscut loc de pescuit la crap de pe glob.

“Până la inundare, care a ridicat nivelul apei cu cinci metri, au existat mai multe ferme piscicole. Acţiunea heirupistă a comu niştilor n-a mai lăsat timp pentru recoltarea peştilor din acele bazine. Mare noroc!”. Acest peşte s-a regăsit, ulterior, într-un biotop mult mai prielnic. Apa foarte calcaroasă determină creşterea deosebită a scoicilor, racilor şi melcilor, hrană cu foarte multe proteine care favorizează apariţia unor exemplare gigantice de crap.

Specii de pesti:

Pe Sarulesti se gasesc multe specii de pesti, in afara de crap: cteno, platica, caras, babusca, si rapitori ca biban, salau, stiuca si somn. Mai rar, pot intra si sturioni, dar acestia trebuie eliberati imediat, in cele mai bune conditii.

 Taxe de pescuit:

PESCUIT LA CRAP

1 saptamana (sambata-sambata)- 1.750 lei
4 zile (joi-luni)- 900 lei
3 zile (vineri-duminica)- 850 lei

Pescuitul incepe de la ora 12.00 sambata, luni sau vineri si se termina la ora 8:00 sambata, vineri respectiv duminica in functie de pachet.

Se pescuieste cu 4 lansete, cu fir monofilament cu maximum 10m fir textil (forfac de atac) si montura cu plumb pierdut, la maximum 150 m de mal.

Barca cu rame, vesta de salvare si cortul sunt incluse. Pescarul trebuie sa aiba: minciog de crap, saltea de primire si dezinfectant. Pestii se elibereaza imediat in cele mai bune conditii: cei care depasesc 20 kg se pastreaza in saci de crap pentru fotografiere.

PESCUIT LA SALAU

1 saptamana (sambata-sambata) 2.100 lei/persoana sau 3.150 lei/pereche
4 zile (luni-joi) 1.100 lei/persoana sau 1.700 lei/pereche
4 zile (vineri-duminica) 1.000 lei/persoana sau 1.500 lei/pereche

Pachetul include cazare in camera duble, trei mese pe zi, barca cu motor de 4 CP. Nu sunt incluse benzina si bauturile.

Pescarul este obligat sa poarte vesta de salvare, sa elibereze pestii in cele mai bune conditii, sa ocoleasca zonele unde se pescuieste la crap, precum si cele cu apa mica sau cu obstacole subacvatice.

PESCUIT SPORTIV

120 lei /pescar (de joi pana duminica, de la ora 6:00 la ora 18:00)
Se pescuieste cu maxim 4 lansete cu cate 2 carlige. Momeala trebuie sa fie pe carlig, fiind interzise monturile fir de par sau bombete.

Se poate retine tot pestele prins mai putin crapul mai mare de 5 kg, salaul, stiuca, sturionii.

Alte informatii:

Adrian Paduraru (Paco) 0723 821 842 sau 0767 807 714
email: paco@radutalake.roAceastă

Monument de arhitecturã, castelul a fost construit în 1702 în stil baroc. Este atribuit familiei Kendeffy. În 1982 a fost transformat în hotel, care functioneaza si astazi.

Familia Cândea, devenita Kendeffy, este cea care a influentat puternic viata economica, sociala si culturala a zonei timp de mai multe secole.Proprietatile sale se întindeau pe zeci de mii de hectare, iar multe din cladirile din Sîntamaria Orlea, între care si celebrul castel, au fost construite de aceasta. 

Semnificativa este inscriptia de la intrarea în castel, unde se pastreaza si blazonul familiei:
“Cladirea pe care tu, oaspe, o ai în fata ochilor, este renumita nu atât prin maretia lucrarii si podoabe, ci mai mult prin înlesnirea unei salasluiri tihnite. Cu ajutorul lui Dumnezeu Însusi, cel Preaînalt si Preamarit, cârmuitor al celor dumnezeiesti si al celor omenesti, stapân peste soarta, fara de care în zadar ne trudim, într-un ceas bun a zidit-o Alexius Kendeffi, comite de Râu de Mori, sfetnicul si omul de încredere în treburile interne si externe ale sfintei împaratii chesarice, al regelui si apostolicei maiestati, mai ales al principelui Transilvaniei si laolalta cu preaiubita-i soata, Christina, nascuta contesa Bethlen, a închinat-o pe aceasta, în urma unei fagaduinte, lui Dumnezeu Atoatestatornicitor, iubitilor copii si prietenilor, în anul de Christos 1782.”

Mănăstirea Horezu (Mănăstirea Hurezi), cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei românești din acel timp, a fost construită între anii 1690 și 1693, biserica mare a așezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693. 

Însemnările marelui domnitor, aflate în biblioteca mănăstirii, arată că “într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire”.

Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaș este documentat și în crezul său, așa cum apare el pe pisania care se află deasupra ușii de intrare în biserica mare a mănăstirii: “Nu voi intra în sălașul case mele, nu voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iocob”.

Lucrările de construcție și decorare ale ansamblului au fost date spre supraveghere lui Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului. După moartea acestuia în anul 1691 este numit ispravnic Cernica Știrbei, fost mare armaș.

Definitivarea lucrărilor a avut loc în toamna anului 1697, dar biserica mare fusese terminată deja în 1693. Bolțile bisericii fuseseră finisate în iunie 1692, dată după care fură inițiate lucrările de pictură murală. Iată ce nota în însemnările sale marele domn: …septembrie 6, miercuri, am sosit la Hurezi și mănăstirea am târnosit la septembrie 8 vineri….

Mănăstirea, cel mai mare ansamblu monastic din România, este construită pe valea râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos), nume care ulterior a fost luat de târgul de peste deal, actualul oraș Horezu, într-un colț pitoresc sub munții Căpățânii, unde singurătatea și liniștea este tulburată doar de strigătul huhurezilor, pasărea care a dat și denumirea locului. La data întemeierii exista în vecinătatea Hurezilor un schit, al cărui ctitor rămâne necunoscut. Satul se afla în domeniul Brâncovenilor încă înainte de urcarea pe tron a întemeitorului mănăstirii actuale.

Meșterii care creează această capodoperă, impulsionați de spiritul ctitorului Constantin Brâncoveanu, sunt Istrate lemnarul, Vucașin Caragea pietrarul și Manea vătaful zidarilor. Cei care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ichim. Ei imortalizează în pronaosul bisericii mari chipurile celor două familii, familia Brâncoveanu și familia Cantacuzino.

Lăcașul este o remarcabilă realizare a artei brâncovenești, care se distinge prin originalitate, măestria liniilor și culorilor.

Iată ce spunea despre execuția măiastră a pridvorului sfântului lăcaș marele istoric al neamului, Nicolae Iorga: “Frumos pridvor pe stâlpi lucrați cu o mare bogăție de podoabe… cu un rând de stâlpi tot așa meșteșugiți sculptați… flori de piatră în jurul ușii celei mari și a tuturor ferestrelor”. În lucrarea sa “Bizanț după Bizanț”, Iorga caracteriza mănăstirea cu formele ei renascentiste drept “…continuatoare a civilizației romane, ai cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii” .

La 25 aprilie 1695 ilustrul ctitor al lăcașului înzestrează mănăstirea, așa cum reiese dintr-un hrisov, cu o serie de moșii din Vâlcea, Dolj, Mehedinți și Ilfov.

Întreg ansamblul se remarcă prin conceptul unitar. El este structurat pe axa principală est-vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcașe de cult, construite în etape diferite și de ctitori diferiți.

Ansamblul monastic se compune din:

Biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor și cărturar Constantin Brâncoveanu, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena.
Biserica bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului, la 1696.
Schitul “Sfinților Apostoli”, ctitorit de starețul mănăstirii Ioan Arhimandritul la 1698.
Schitul Sfântului Ștefan, numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului, ctitorit de acesta la 1703.
Incinta principală, pe plan dreptunghiular, este flancată la nord de corpul etajat al chiliilor, cu fațada structurată în mod armonios de anfilada de arcade. La sud se află reședința domnească, încununată de turnul clopotniță și având o impunătoare sală de sfat. Pe latura de vest se află sala trapezei și, deasupra acesteia, paraclisul.

Mănăstirea Horezu a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Biserica principală
Construită între 1690 și 1693 pe un plan trilobat, biserica Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena dezvoltă modelul Bisericii episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeș în sensul unor forme mai elansate și prin adăugarea unui pridvor tipic stilului brâncovenesc, cu arcade susținute de zece coloane de piatră, împodobite cu ornamente tipice Renașterii târzii. Fațadele sunt decorate cu panouri dreptunghiulare și firide ornamentale cu cercuri. Ancadramentul ușii de intrare este din marmură sculptată, pisania conține stema Țării Românești și pe cea a familiei Cantacuzino. Drept constructori ai edificiului sunt menționați Manea, “vătaf al zidarilor”, Istrate lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul.

Biserica adăpostește un deosebit de valoros ansamblu de pictură murală, executat între anii 1692 și 1694 de meșterii greci Constantinos și Ioan, precum și de meșterii zugravi români Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim. Pe lângă scenele religioase se află, în pronaos, o galerie de portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor și ale Cantacuzinilor. Ciclul începe cu portretul lui Datco din Brâncoveni, boier care a trăit la începutul secolului al XVI-lea, cu Basarab al III-lea cel Bătrân și postelnicul Constantin Cantacuzino, culminând cu tabloul votiv care-i reprezintă pe membrii contemporani ai familiei Brâncoveanu.

Catapeteasma monumentală, din lemn de tei sculptat și poleit, precum și candelele de argint sunt donate de Doamna Maria Brâncoveanu. În posesia mănăstirii se află și alte valoroase obiecte de cult, în mare parte danii din timpul întemeierii bisericii: picturi, sculpturi în piatră și în lemn.

Primul stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul, este înmormântat în biserica principală.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu ctitorise așezământul dorind să-și afle un loc de veci în incinta acestuia. Conform acestei destinații biserica adăpostește și mormântul domnitorului, nefolosit deoarece Brâncoveanu a fost înmormântat la biserica Sfântul Gheorghe din București.

Biserica a fost reparată și restaurată în 1827, 1872, 1907-1912 și 1954-1964. 

Poarta sărutului este o sculptură în piatră, realizată de Constantin Brâncuși, parte a tripticului Ansamblului Monumental din Târgu Jiu. 

Poarta sărutului, care se află amplasată pe aleea de la intrarea din parcul orașului, este dăltuită din piatră poroasă, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, fiind alcătuită din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijină o arhitravă cu dimensiuni mai mari decât ale coloanelor, având lățimea de 6,45m, înălțimea de 5,13m și grosimea de 1,69m

Pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului, două jumătăți ale unui cerc, atât de caracteristic operei lui Brâncuși. Arhitrava are de asemenea încrustat acest simbol, ca un fel de filigran. În plus, tot în filigran se află încrustații ce aduc cu un fel acoperiș al porții, ca și când poarta ar fi acoperită cu șindrilă. Bolta porții are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, întâlnim continuarea unor forme ovale identice, de parcă ar fi conturul feței și al umerilor.

Poarta sărutului arată ca un arc de triumf, simbolizând triumful vieții asupra morții.

Mircea Eliade spunea: “Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlinește în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viața insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viață, în viața reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, și pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcașul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, și poarta rămâne mai departe, cu un om mai puțin, să vegheze alte nașteri, alte nunți, alte morți”.

Lucrarea Poarta Sărutului a fost amplasată pe locul ei în luna octombrie 1937 și a fost sculptată în prima parte a anului 1938, fiind finalizată la 20 septembrie.

Ca și în cazul Coloanei infinitului, ideea Porții era mult mai veche decât momentul transpunerii în piatră a monumentului.

În 1907, Brâncuși realizase o primă versiune a Sărutului care, simplificată, devenea în 1910 monument funerar în cimitirul Montparnasse. În 1916, sculptorul termina o Coloană a sărutului, alcătuită prin asamblarea a 4 blocuri pe care figurile și trupurile, aproape contopite, abia se mai deosebesc, fiind parcă prefăcute în două stane vecine, încremenite pe cele patru laturi ale acestui fragment arhitectural. Catalogul expoziției personale deschise de Brâncuși în 1933—34 la Brummer Gallery din New York menționează, de asemenea, prezența unei „Coloane a sărutului” ca parte a proiectatului Templu al contemplației, pe care sculptorul urma să-l ridice în Indore.

Referindu-se la aceste coloane, Brâncuși îi mărturisea sculptoriței Malvina Hoffman : “La început am săpat în piatră grupul celor două făpturi înlănțuite…, în urmă, după lung timp m-a purtat gândul spre chipul unei porți prin care să se poată trece dincolo. Acum am intenția, să dezvolt siluetele în motivul de deasupra porții”.

Motivul Sărutului prezentat pe stîlpii laterali sub forma stilizată a unor pupile uriașe este regăsit de-a lungul lintoului Porții. Brâncuși spunea “Ce e sus mic, jos este mărit”.

Barbu Brezianu nota: “Printr-o serie de decantări ale temei Sărutului, Brâncuși a ajuns la realizarea unei compoziții de o extremă precizie și amploare; un șir de 40 de perechi de îndrăgostiți așezați față în față, cu genunchii strînși și a căror curbură — nu mult depărtată de versiunea în piatră a monumentului funerar din cimitirul Montparnasse din 1910 — evocă ritmul unor arcade geminate. O linie mediană, întreruptă de brîul infinit al brațelor ce se petrec unul cu altul, formînd un dublu chenar, desparte trupurile alipite; din chipurile lor se văd doar ochii, gura (redusă la o minusculă trăsătură de unire) și părul, sugerat prin cîteva incizii grațios serpuite ce încadrează fețele îmbrățișaților”.

Masa tăcerii şi Aleea scaunelor

Masa Tacerii se află în parcul central, pe malul stâng al Jiului. Este realizată din piatră, compusă din două piese masive de formă circulară suprapuse -piciorul cu diametrul de 2 m şi grosimea de 0,45 m, iar tăblia cu diametrul de 2,15 m şi grosimea de 0,45 m, aceasta fiind ultima din cele trei variante încercate de maestru, nefiind satisfăcut de primele două. In jurul mesei se află 12 scaune format clepsidră rotundă la ambele capete, lucrate din aceeaşi rocă. Opera a fost începută în anul 1937 şi definitivată în 1938. Piciorul este din travertin de Câmpulung şi tăblia din Bampotoc – Deva. 

Masa şi scaunele eternizează amintirea după moarte. Demiurgul a ales pentru masă şi scaune forma cercului, formă moartă, fără ieşire. Pentru vizitator, acesta este locul răscolirii amintirilor, locul de adâncă meditaţie despre viaţă! – despre moarte! Masa a devenit un simbol al universului şi pământului, asupra cărora îşi pleacă gândul cu neputinţă şi umilire speţa umană, spre a-i descoperi tăcerea nepătrunsă şi tainele ascunse.

Contemplând asupra ei, Brâncuşi glăsuieşte astfel în unul din aforismele sale: „Acum la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii, este o altă nouă Cina cea de Taină. Linia Mesei tăcerii vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi aproprie”.

Coloana Infinită, cunoscută în mod greșit si sub denumirea de ” Coloana Infinitului ” este o sculptură monumentală a lui Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii concepute și executate de sculptorul român. Inaugurată la 27 octombrie 1938, Coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 15 moduli octaedrici, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiți mărgele de către Brâncuși.

Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea ei originală a fost Coloana recunoștinței fără sfârșit și a fost dedicată soldaților români din Primul război mondial căzuți în 1916 în luptele de pe malul Jiului.

Coloana a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroșani (ACP). Șeful proiectului a fost inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan,proiectul de executie și calculele au fost facute de inginerul Nicolae Hasnas, execuția stâlpului central a fost coordonată de maistrul-șef Ion Romoșan iar execuția modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuși, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei.

Elementele componente ale coloanei sunt următoarele:

Nucleul metalic din țeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m și 9,4 m

Fundația din beton, care ajunge la adâncimea de 5m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată în jos.

“Mărgelele” (cum le numea Brâncuși) din fontă, “înșirate” pe nucleu, în număr de 17:

- Un semielement de bază, cu înălțimea de 136 cm;
- 15 moduli octaedrici, cu înălțimea de 180 cm fiecare;
- Un semielement la vârf cu înălțimea de 90 cm.

Alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România și a fost adusă special din Elveția. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + “mărgele”) este de 29.173 kg.

Comanditara lucrării a fost Aretia Tătărescu (prin Societatea “Liga Națională a Femeilor Gorjene”), care i-a acordat lui Brâncuși deplină libertate de acțiune și l-a ajutat să obțină sprijinul financiar necesar.

În anii ‘50, guvernul comunist român, sub influenta sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând sculptura lui Brâncuși ca pe un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost dus niciodată la îndeplinire.

Între anii 1998 și 2000, Coloana Infinită a fost restaurată print intermediul unei colaborări dintre Guvernul României, Fondul Mondial al Monumentelor, Banca Mondială și alte grupuri românești și internaționale. 

Drumul DN7C – Transfăgărășan începe în comuna Bascov, Județul Argeș de lângă orașul Pitești, în direcția orașului Curtea de Argeș și se termină la intersecția cu drumul DN1 între Sibiu și Brașov, în apropierea comunei Cârțișoara, cu o lungime de 151 km. Pornit din comuna Bascov, după 61 km dincolo de comuna Arefu începe porțiunea așa numitului Transfăgărășan, pe o lungime de aproximativ 91 km. 

Transfăgărășanul (de la prefixul „trans-” + Făgăraș) face parte din Drumul Național 7C (DN7C) și este unul din cele mai spectaculoase drumuri din România, numit și „drumul din nori”,care leagă regiunea istorică a Munteniei cu Transilvania.

Drumul construit peste Munții Făgăraș, cel mai înalt lanț muntos din România, care face parte din Carpații Meridionali, este un drum asfaltat care în apropierea tunelului de lîngă Lacul Bâlea, ajunge la altitudinea de 2042 m.Transfăgărășanul este situat pe locul al doilea ca altitudine în România după șoseaua Transalpina (DN67C) cu 2145 m din Munții Parâng.

Primul segment al Transfăgărășanului trece prin fața hidrocentralei de la Vidraru amplasată subteran în masivul Cetățuia. De aici, în apropierea cetății Poenari, drumul urcă pe serpentine și viaducte, trecând prin trei tunele mai scurte ajungând pe Barajul Vidraru, care cu ai lui 307 m leagă Munții Pleașa și Vidraru. Trecând barajul, drumul continuă în partea stângă de-al lungul lacului Vidraru pînă la începutul acestuia. În continuare drumul începe să urce în serpentine, trecând pe la Cascada Capra, pînă la partea sudică al tunelului de la Capra la Bâlea Lac, unde cu o lungime de 887 m străbate Munții Făgăraș. Tunelul Bâlea, cel mai lung tunel din România, cu o înălțime de 4,4 m, 6 m lățime și un trotuar cu o lățime de 1 m, neiluminat și neaerisit, face legătura cu partea nordică a Transfăgărășanului.

În partea nordică a drumului, după Tunelul Bâlea Transfăgărășanul trece prin rezervația naturală Golul Alpin și Lacul Bâlea, pe la lacul glaciar Bâlea urmat de o coborâre abruptă în serpentine. Trece în apropierea cascadei Bâlea, care este o cascadă în trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel în România, și se află la altitudinea de aproximativ 1230 m.d.M.

În timpul iernii, de obicei de la 1 noiembrie până în 30 iunie (sectorul cuprins între kilometrul 104 de la Piscu Negru și kilometrul 130 la cabana Bâlea Cascadă), când Transfăgărășanul este închis circulației rutiere, la Lacul Bâlea se poate ajunge cu telecabina, de la cabana „Bâlea Cascadă” din apropierea cascadei Bâlea.

Unul din tronsoanele cele mai dificile ale Transfăgărășanului, este cuprins între Lacul Bâlea și Bâlea Cascadă pe o lungime de 13 km. De la Bâlea Cascadă pînă la intersecția cu drumul DN1 sau și drumul european E68 în apropierea comunei Cârțișoara, mai sunt 21 km.

Transfăgărășanul trece peste 830 podețe, 27 viaducte; pentru construcția lui a fost necesar să fie dislocate mai multe milioane de tone de rocă; pentru aceasta s-au folosit de exemplu: 6520 tone de dinamită, din care 20 de tone numai la tunelul Capra – Bâlea și multe alte materiale de construcții.

Istoria drumului
Transfăgărășanul a fost construit între anii 1970 – 1974 în timpul lui Nicolae Ceaușescu, care a vrut să asigure un drum strategic peste munți. Inaugurarea având loc în data de 20 septembrie 1974,

Drumul peste Munții Făgăraș, s-a realizat cu eforturi materiale considerabile și cu prețul multor vieți de soldați și muncitori care au contribuit la construcția lui. Oficial se vorbește de 40 de oameni decedați pentru ca acest drum să străbată munții, dar oameni care după 35 de ani mai sunt în viață vorbesc de sute de vieți omenești pierdute. Răspunzând unui interviu, un martor al timpului spunea: Numai la baraj au murit vreo 400 de băieți.

Regimul de circulație
Zona montană înaltă a DN7C este deschisă pentru circulația rutieră doar în perioada iulie-octombrie a fiecărui an, întrucât drumul este înzăpezit pe timp de iarnă, iar dezăpezirea lui este nepractică. În restul anului, pe acest drum accesul rutier este permis pe versantul sudic doar până cel mult la cabana Capra, iar pe cel nordic până la Bâlea-cascadă. Chiar și în timpul verii, traseul este unul periculos, cu deosebit de multe viraje, iar limita de viteză este impusă la 40 km/h.