Ghid Turistic Romania

Sarmizegetusa Regia (= cea regească), situată în satul Grădiştea Muncelului, judeţul Hunedoara, a fost capitala Daciei preromane.

Cetatea de pe Dealul Grădiştei este cea mai mare dintre fortificaţiile dacice. Aflată pe vârful unei stânci, la 1.200 de metri înălţime, fortăreaţa a fost centrul strategic al sistemului defensiv dac din Munţii Orăştiei, şi cuprindea şase citadele.

Fortăreaţa, un patrulater alcătuit din blocuri masive de piatră (murus dacicus), a fost construită pe cinci terase, pe o suprafaţă de aproximativ 30.000 m². Sarmizegetusa conţinea deasemenea o zonă sacră. Printre cele mai importante şi mari sanctuare circulare dacice se află şi Calendarul Circular. 

Zidul cetăţii avea 3 m grosime şi o înălţime de aproximativ 4 – 5 m în momentul finalizării construcţiei lui. Deoarece zidul care îngrădeşte o suprafaţă de circa 3 ha este construit în asa fel încât respectă marginile înălţimii, cetatea are o configuraţie mai neobişnuită, de hexagon cu laturile inegale. În apropiere, spre vest, se află, pe o suprafaţă de 3 km, o întinsă aşezare civilă, în care se observă foarte multe locuinţe, ateliere, magazii, hambare, rezezervoare de apă. La 100 de metri spre est, în dreptul porţii cetăţii, din acelaşi punct cardinal, se află sanctuarele, care au forme şi mărimi variate. Sanctuarele erau situate pe o terasă, care fusese legată de poarta amintită anterior printr-un drum pavat. Nu se ştie dacă erau şapte sau opt sanctuare patrulatere, deoarece ele au fost avariate de romani în timpul ostilităţilor şi nu se poate aprecia dacă era un singur sanctuar mare sau două mai mici construite foarte aproape. Sanctuarele circulare sunt doar două. Se remarcă şi pavajul de andezit sub forma unui soare cu razele compuse din segmente de cerc. Obiectele de dimensiuni reduse, găsite la Grădiştea Muncelului sunt de forme şi dimensiuni diferite. Ies în evidenţă un vas cu o inscripţie cu litere ale alfabetului latin, „DECEBALVS PER SCORILO”, nişte blocuri de calcar cu litere greceşti şi monedele din aur cu înscrisul „KOSON”.

Civilii locuiau pe lângă fortăreaţă, pe terasele construite în josul muntelui. Nobilimea dacică avea apă în rezidenţele lor, adusă prin ţevi ceramice. Inventarul arheologic găsit la sit dovedeşte că societatea Dacică avea un standard înalt de viaţă.

Capitala Daciei a atins apogeul sub Decebal, regele dac înfrânt de Imperiul Roman in timpul domniei de împăratul Traian. După înfrângerea dacilor, cuceritorii au stabilit o garnizoană militară acolo şi au început să dărâme cetatea. Noua capitală romană, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost construită la o distanţă de 40 km de Sarmizegetusa Regia. Împăratul Hadrian, voia ca noua capitală construită de Traian să fie percepută ca o continuatoare a celei dacice, de aceea i-a şi adăugat numele de Sarmizegetusa. Astăzi, pe locul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa se află comuna Sarmizegetusa.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa (pe numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa) a fost capitala Daciei romane, situată la o distanţă de 40 de km de Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei. Ruinele oraşului antic constituie azi obiectul unui complex arheologic în localitatea Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara.

Dacă vechea capitală a Daciei preromane se situa în Munţii Orăştiei la o altitudine de 1.200 m, Sarmizegetusa Romană era amplasată pe un teren aproape şes, în bazinul Haţegului, la cota 531 m. Oraşul se afla la aproximativ 8 km depărtare de trecătoarea care face legătura între Banat şi Transilvania şi care purta în antichitate numele de Tapae, astăzi “Porţile de Fier ale Transilvaniei”. Alegerea amplasamentului pentru întemeirea oraşului s-a făcut în baza avantajelor strategice şi economice, cu Munţii Retezat la sud şi Munţii Poiana Ruscă la nord, constituiau bariere naturale greu de străbătut pentru eventualii atacatori. Teritoriul metropolei se întindea de la Tibiscum la Micia, până la intrarea Jiului în defileu, un teritoriu propice în care capitala s-a putut dezvolta în linişte, fiind apărată de castrele Tibiscum, Voislova, Micia şi Bumbeşti.  

Prin Ulpia Traiana trecea drumul imperial care venea de la Dunăre şi făcea legătura cu extremul nord al provinciei, la Porolissum (Moigrad).

Deoarece romanii voiau sa evite o nouă luptă foarte dificilă la Tapae în următoarea lor incursiune împotriva dacilor, au amplasat la sfârşitul campaniei din 101-102 d.C., la distanţa de 8 km est de Porţile de Fier, în Câmpia Haţegului, o garnizoană romană. Pe acest amplasament al taberei militare romane se va construi după obţinerea victoriei din anul 106 d.C., un mare oraş, capitala unei noi provincii a Imperiului Roman. Ulpia Traiana a fost întemeiată de guvernatorul Daciei Romane, Decimus Terentius Scaurianus şi avea o formă obişnuită în acea vreme la romani: un patrulater cu laturile rotunjite. Dimensiuni: suprafaţa de 32,4 ha, lungimea 600 m, lătimea 540 m, înălţimea zidului de 4-5 m. Zidul era construit din blocuri de piatră cioplite, îmbinate cu mortar şi era prevăzut în partea de sus cu creneluri, având pe fiecare latură câte o poartă. Porţile de pe laturile paralele erau legate între ele prin două străzi principale, care străbăteau cetatea dintr-o parte în alta. Piaţa era în centrul oraşului cuprins între zidurile de apărare şi se afla la întretăierea celor două străzi principale amintite mai sus. Dacă în interior se aflau clădirile administrative şi religioase, în afară însă se aflau case, gospodarii, unele temple, dar şi construcţii publice şi particulare precum şi cimtirele. Numele complet al oraşului era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

La scurt timp de la întemeiere, are loc o răscoală a sarmaţilor în 117-118 d.C. Ea a fost înăbuşită cu cruzime de Quintus Marcius Turbo, trimis de împăratul Hadrian, şi care era un militar specializat în astfel de acţiuni de suprimare a răscoalelor din imperiu. Drept recunoştinţă pentru nimicirea răscoalei, conducerea oraşului a ridicat în 118 d.C. un monument în cinstea lui Hadrian, iar în 119 d.C. o inscripţie de mulţumire pentru Turbo. Cum din anul 166 popoarele “barbare” aflate la graniţa imperiului în frunte cu marcomanii şi dacii liberi, atacă provincia, guvernatorii Daciei au luptat din greu ca s-o apere. La un moment dat apărarea cade, atacatorii invadează teritoriul provinciei, pustiesc regiunea auriferă şi se îndreaptă spre Ulpia Traiana. Împăratul Marcus Aurelius salvează capitala şi i se ridică şi lui o inscripţie pe la 172, în care i se mulţumeşte că a scăpat oraşul de un dublu pericol: cel al invaziei şi cel al răscoalei autohtonilor. Caracalla este prezent în 213 în Dacia, când s-au obţinut victorii în luptele din nordul Daciei şi Panonia. În cinstea lui au fost ridicate trei inscripţii la Ulpia Traiana. Alexander Severus (222-235) a acordat oraşului titlul de metropolis şi instituie Concilium III Daciarum. În anul 241, la Sarmizegetusa, conciliul celor trei Dacii (Dacia era împărţită în 3 provincii administrative: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis) se închină împăratului Gordian al III-lea (238-244), iar colonia însăşi îşi exprimă devotamentul faţă de împărat în 239. De la Hadrian şi până la Philippus (244-249), Dacia s-a bucurat de linişte şi înflorire cu scurte întreruperi. Pe timpul lui Philippus a avut loc invazia carpilor şi cel mai mult a avut de suferit zona dintre Olt şi Dunăre. Procuratorul provinciei Dacia Apulensis, F. Aelius Hammnonius iunior (247-249) a ieşit victorios asupra carpilor, iar conducerea oraşului îi ridică lui Iulius Philippus o statuie cu inscripţia “nostro divino domino”. În anul 250, Decius a fost celebrat ca restitutor Daciarum de către Colonia Nova Apulensis, iar Ulpia Traiana i-a ridicat o statuie din bronz ca mulţumire că a apărat Dacia de goţi şi carpi. În ultimile două decenii ale dominaţiei romane s-a resimţit criza prin care trecea imperiul şi în Dacia şi în metropola ei. Astfel că în timpul lui Gallienus (253-268), circulaţia monetară pe teritoriul Sarmizegetusei scade. Pe fondul atacurilor “barbare” şi lipsa soluţiilor de a apăra Dacia, împăratul Aurelian a hotărât retragerea peste Dunăre a armatei şi funcţionarilor, care au fost urmaţi şi de proprietarii de pământ şi de sclavi, dar nu de marea masă a populaţiei. Oraşul a continuat să supravieţuiască cu o populaţie împuţinată şi modestă, care trăia în palatele părăsite şi care în caz de atac, se adăpostea în amfiteatru, transformat într-o fortăreaţă rezistentă. Viaţa oraşului a încetat probabil odată cu năvălirea hunilor şi a popoarelor aduse de aceştia şi mai ales după moartea lui Attila când haosul a pus stăpânire peste tot. 

Despre Pestera Sfantului Andrei se stiu putine lucruri. Cert este ca ea a fost descoperita in 1918 de catre avocatul Jean Dinu, care, in urma unui vis, a ajuns in zona si a gasit-o intr-o avansata stare de degradare. Dupa ce a curatat-o de vegetatia care patrunsese pana inauntru, a construit si cateva chilii si in scurt timp s-au oprit aici si primii calugari. In 1943 pestera a fost sfintita de Episcopul Chesarie Paunescu. Din pacate, in perioada comunista, lacasul a fost distrus si transformat in adapost pentru animale.

Biserica manastirii Pestera Sfantului Apostol Andrei.Abia din 1990 parintele Nicodim Dinca, monah de la manastirea Sihastria, impreuna cu parintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, avand binecuvantarea IPS Lucian, s-au apucat de reamenjarea pesterii si construirea manastirii. In pestera se afla icoana Sfantului Andrei, cel cunoscut drept apostolul care a crestinat tinuturile de la nord de Dunare. In pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit in piatra, despre care se spune ca era folosit de Apostolul Andrei pentru a se odihni. In decursul timpului aici a fost un loc in care se aprindeau lumanari. Acuma este folosit de cei care se afla in suferinta pentru a gasi alinare de la boli. De asemenea, calugarii citesc rugaciuni pentru bolnavi si Moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

Intrarea in Pestera Sfantului Apostol Andrei.In prezent, Manastirea are o biserica mai mica, ridicata intre 1994 – 1995, fiind sfintita cu Hramul Acoperamantul Maicii Domnului. O a treia biserica, mai mare, a fost construita intre 1998 – 2002. In Biserica cea mica se pastreaza moastele Sfantului Andrei. Este vorba de o cruce in forma de X, aflata in fata altarului, in partea stanga, iar in centru are o particica din degetul Sfantului Andrei, adusa de la Mitropolia Trifiliei din Grecia. In cele patru laturi ale crucii se afla moaste ale sfintilor dobrogeni Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, sfintii martiri de la Niculitel, Epictet preotul si Astion monahul.

Tot in apropierea pesterii se afla un izvor despre care se spune ca a aparut dupa ce Sfantul Andrei a dat cu toiagul in stanca pentru ca nu era nici un fir de apa acolo. Zecile de miile de pelerini care vin in fiecare an la Pestera Sfantului Andrei au facut ca acest loc sa mai fie numit si drept Bethleemul romanilor.
Ca sa ajunga aici, pelerinii pot merge pana la Cernavoda, dupa care sa se indrepte spre sud, inspre Ostrov. Cand ajung in localitatea Ion Corvin, un indicator ii indreapta pe un drum lateral, iar dupa 3-4 kilometri vor ajunge la manastirea situata intr-o padure mirifica.

Scurta biografie
Sfantul Apostol Andrei era fratele Sfantului Apostol Petru. Mai intai a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul impreuna cu Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan.
Dupa Invierea Domnului, Inaltare si Pogorarea Sfantului Duh, apostolii au tras la sorti fiecare in ce zona sa propovaduiasca credinta. Iar Sfantului Apostol Andrei a ajuns in zona din jurul Marii Negre, aici incluzand si Scythia Minor din acea vreme sau Dobrogea de astazi. El s-a retras cu doi ucenici la pestera, de unde a inceput sa propovaduiasca credinta. Apoi ar fi continuat peregrinarea, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi. După aceea, s-a întors in Grecia, consolidând comunităţile creştine înfiinţate de Apostolul Pavel şi de alti Apostoli, ajungând pâna in Peloponezul grecesc, în orasul Patras. Acolo a murit ca martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Dupa moartea sa relicvele s-au pastrat la Patras.

La nord-vest de comuna Adamclisi,in mijlocul colinelor de la originea vaii Urluia,pe un platou,se gaseste celalalt grup de vestigii romane :Cetatea Tropaeum Traiani ale carei ruine au fost cercetate si identificate de Grig.Tocilescu prin anii 1891-1909,apoi de V.Parvan in anul 1911.

Cetatea se află pe o prelungire joasă a dealului pe care a fost construit monumentul, de care se leagă printr-o limbă de pământ îngustă. Platoul este înconjurat pe toate celelalte laturi de pante mai mult sau mai puţin abrupte, care constituie o protecţie naturală. Acest avantaj al terenului a fost folosit la construirea incintei, în forma în care ea se desfăşoară azi pe teren, mărginind o suprafaţă de cca. 10 ha. 

Considerata drept cea mai mare asezare civila romana de pe teritoriul Dobrogei si construita in acelasi timp cu Monumentul comemorativ,cetatea era locuita de familiile veteranilor care au participat la razboaiele dacice ale lui Traian si au fost colonizati aici.Orasul ajunsese la rangul de « municipium »pe vremea imparatului Septimiu Sever (193-211) dar fiind distrus de goti a trebuit sa fie reconstruit din temelii asa cum arata o inscriptie din anul 316,prin grija imparatului Constantin cel Mare. Cu acest prilej orasul a fost inzestrat cu noi ziduri de aparare masive,dar neputind rezista totusi atacurilor distrugatoare ale avarilor (anul 587),el a fost definitiv parasit si a disparut de pe scena istoriei,dupa o existenta de peste cinci secole.

Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman în Adamclisi, judeţul Constanţa, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d.Hr.

Acesta a fost reconstituit în 1977, după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine. În muzeul adăpostit în interiorul acestuia se găsesc părţi din monumentul original.Construcţia este situată în regiunea podişului Negru Vodă, lângă comuna Adamclisi, la 60 km sud-vest de Constanţa, pe drumul naţional Călăraşi – Constanţa. 

Tropaeum Traiani este unul dintre cel mai importante monumente antice de pe teritoriul României. Primele săpături au fost înterprinse începând cu anul 1882 de către Grigore Tocilescu.

Monumentul, în varianta în care a fost reconstituit de către arheologi, este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiş conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înfăţişând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care conţin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi.

Înălţimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei şi anume circa 40 m. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfăţişează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălţimea de 1,48‐1,49 m. Din cele 54 metope iniţiale, se mai păstrează 48.

Deasupra metopelor se află o friză cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat numai 23, sculptate şi ele în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular.

Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereţi se aflau înscrise numele celor aproximativ 3.800 de soldaţi romani căzuţi probabil în lupta de la Adamclisi, şi de asemena un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care se pare că a fost înmormântat comandantul (praefectus castrorum), care, cu preţul vieţii sale, a decis victoria din anul 102.

La 2 km vest de monumentul triumfal a fost întemeiată de Traian cetatea romană Tropaeum Traiani, care este menţionată în inscripţii pentru prima dată ca municipiu în anul 170.

Alexandrenii si-au dorit, inca de la intemeierea orasului, in 1834, propria lor biserica; in graba, si-au construit o biserica de lemn, in 1836; aceasta nu corespundea insa pretentiei locuitorilor orasului, de aceea au pus temelia unei biserici de zid, cu hramul “Sfantul Alexandru”; n-au reusit sa o ridice asa cum si-ar fi dorit-o, din motive banesti; nemultumiti de stadiul bisericii, in 1864 alexandrenii pornesc o actiune pentru recladirea bisericii; lucrarile constructiei au fost incepute si reluate succesiv in anii 1869, 1871, 1883 si 1894, fiind finalizate in 1898. 

Catedrala impresiona prin sobrietatea ei arhitecturala, dar si prin impunatoarea sa marime: 42 de metri lungime, 26 de metri latime, inaltimea ei maxima de la turla cea mare fiind de 45 metri; masiva, dar frumos proportionata, ea se prezinta sub forma de cruce in interior si nava in exterior, avand la intrare o frumoasa tinda strajuita de coloane lucrate in stil corintian. Deasupra pronaosului sunt doua turle, unde se afla clopotele si ceasurile. In 1897 s-a cumparat frumosul policandru lucrat la Viena de firma Hans Hertzog din Bucuresti. Catapeteasma, o adevarata lucrare de arta, in stil neogotic, inalta de 10 metri, este tot acum asezata, ca si stranele. In 1898 se pune pardoseala din marmura mozaicata. Pictura a fost realizata de pictorii Constantin Pascaly, Stefan Luchian si Constantin Artachino.

Biserica a cunoscut unele reparatii, respectiv in 1932 (cand tabla de pe acoperis a fost inlocuita cu foi de arama), in 1940 (cand este refacuta turla si este repictata de Constantin Artachino), intre 1975-1979 (cand este spalata pictura si sunt adaugate picturi noi).

Printre actiunile legate de implinirea in 1994, a 160 de ani de la fondarea orasului Alexandria, a fost prevazuta si aducerea, la Catedrala ” Sfantul Alexandru”, a osemintelor, de la biserica “Ghica-Tei” din Bucuresti si a frumosului si monumentalului sarcofag, de la Muzeul Militar National din Bucuresti, ale aceluia care a fost Alexandru Dimitrie Ghica, domnitor al Tarii Romanesti intre anii 1834-1842.

Motivarea acestui gest este pe deplin justificata, in primul rand, intrucat fara domnescul si hotaratul sau sprijin orasul Alexandria n-ar fi avut sansa intemeierii. In anul 1996, biserica-catedrala “Sfantul Alexandru” a devenit catedrala domneasca si episcopala, ca urmare si a infiintarii Episcopiei Alexandriei si Teleormanului cu resedinta la Alexandria.

Catedrala detine cateva carti rare si vechi, intre care: “Evanghelie” (Sibiu, 1806, cu note manuscrise), “Evanghelie” (Sibiu,1810), “Octoih” (Sibiu,1811), “Apostol” (1814), “Tipicon” (1816), “Antologhion” (1827 si 1831, publicat de Macarie Ieromonahul), “Cazanie” (Buzau,1831), “Mineele anului” (Neamt,1831), “Molitfelnic” (Buzau,1832), “Liturghier” (Bucuresti,1833), “Penticostarion” (Iasi,1834), “Ceaslov” (Iasi,1835), “Evanghelie” (Buzau,1837), “Agheasmatar” (Buzau,1845), “Priveghiu” (Bucuresti,1848), “Ceaslov” (Bucuresti 1854), “Octoih” (Bucuresti,1856), “Psaltire” (Bucuresti,1856), “Liturghier” (Bucuresti,1862), “Evanghelie” (1864, imbracata in argint si catifea). De asemenea a detinut si un manuscris reprezentand “Cantarile Sfintei Liturghii”, ale Vecerniei si Utreniei, scris in 1863 de Alexandru Hristescu din Bucuresti, ucenic al lui Neofit Scriban. Manuscrisul este scris cu cerneala rosie si are 344 de pagini, cuprinzand si cateva poezii care circulau in epoca, intre ele si una inchinata domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

In 1936 lua fiinta la Bucuresti, in Parcul Herastrau, unul din primele muzee etnografice in aer liber din Romania si din lume: Muzeul Satului. 

Crearea Muzeului National al Satului “Dimitrie Gusti” este rodul unor cercetari intense si sustinute, teoretice si de teren, ca si a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti,intemeietor al Scolii Sociologice din Bucuresti. Ca sef al catedrei de socilogie din cadrul Universitatii Bucuresti, Gusti organizeaza intre 1925-1935, cu specialisti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folcloristi, geografi, statisticieni, medici ) si cu studentii sai, campanii de cercetari monografice, cu caracter interdisciplinar, intr-un numar relativ mare de sate (Fundu Moldovei – jud. Suceava, Nereju – jud. Vrancea, Dragus – jud.Brasov, Dragomiresti – jud. Maramures, Clopotiva – jud. Hunedoara, Runcu – jud. Gorj , Rusetu – jud. Buzau etc. ). La incheierea acestor campanii de teren se realizau expozitii, unele in chiar satele cercetate, altele in salile de seminarii ale Universitatii Bucuresti. Totodata, din initiativa profesorului Gusti si a colaboratorilor sai ,intre care H. H.Stahl, Mihai Pop, Traian Herseni, Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu, Gh.Focsa, au fost organizate, cu obiecte aduse din teren, doua mari expozitii de interioare taranesti: la sediul Fundatiei Regale “Principele Carol”(1934 ) si in cadrul Pavilionului Regal din Parcul Carol (1935), ca un preludiu al viitorului muzeu in aer liber din Bucuresti. 

Pe baza acestor experiente, a unei munci asiduue de conceptie si a sprijinului moral si material al Fundatiei Regale “Principele Carol”, din martie 1936, in numai doua luni, s-a putut cladi o opera muzeografica de exceptie: Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”. In acest scurt interval de timp, echipele de specialisti si studenti (aceiasi care participasera la campanile de teren), conduse de profesorii D. Gusti si H.H. Stahl, au achizitionat din satele cercetate constructii taranesti (case, anexe gospodaresti, biserici, instalatii tehnice) si obiecte de interior (mobilier, ceramica, tesaturi, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine. 

Deschiderea oficiala a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, in prezenta regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o saptamana mai tarziu, 17 mai 1936. In discursul inaugural, profesorul D. Gusti sublinia ca Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” este un muzeu original, care nu a fost creat dupa modelul muzeelor in aer liber existente la acea vreme in Europa, acestea fiind, dupa opinia lui, “prea etnografice” si “in mare masura romantice”. Noul muzeu trebuia “sa placa nu numai ochiului, ci si sa infatiseze lucruri adevarate”, el fiind, in viziunea sa ” un muzeu sociologic al satului romanesc de azi” , “un sat-muzeu”, sinteza a tuturor satelor din intreaga Romanie. Totodata, dupa cum preciza Henry H. Stahl , muzeul urma sa-si exercite si functia de principal mijloc “… de actiune al pedagogiei sociale”.

Concepand Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” ca un muzeu sociologic, Gusti si colaboratorii sai au considerat ca misiunea acestuia era de a infatisa vizitatorilor realitatea, viata satului, asa cum era ea traita de taranul roman. De aceea, Gusti va aduce periodic, sa locuiasca, in casele din muzeu, familii de tarani din satele de origine a monumentelor, la inceput chiar pe fostii proprietari, ca in cazul casei de la Goicea Mica. Acesti “locuitori” au venit la Bucuresti cu tot ceea ce era necesar traiului, inclusiv cu pasari si animale. Gusti nu a prevazut insa urmarile acestei socializari: degradarea monumentelor si a obiectelor muzeale, prin utilizarea lor intensa, in conditiile in care, la vremea respectiva, nu existau tratamente corespunzatoare de conservare si restaurare a patrimoniului. Sub aceasta infatisare socializata, Muzeul Satului – sinteza a tot ceea ce era tipic pentru satul romanesc traditional – trebuia sa constituie ,,0 adevarata scoala de cunoastere si de iubire a satului si taranului nostru”. Misiunea muzeului era de a servi cunoasterii realitatilor satului, cu alte cuvinte informarii si educarii publicului. La acea vreme, aceste functii se concretizau aproape in exclusivitate prin formele clasice ale limbajului muzeal (expozitii, conferinte etc.).

Dincolo de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care tara noastra a trecut si pe care muzeul le-a resimtit din plin, datorita capacitatii profesionale a directorului Gheorghe Focsa si a refuzului sau de a face concesii constrangerilor si presiunilor vechiului regim, Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” a reusit nu numai sa supravietuiasca, ci si sa inregistreze realizari importante.

Au fost fundamentate directiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor criterii multiple: istoric (reprezentarea habitatului traditional – si implicit a culturii populare – in dezvoltarea sa spatiala, intre secolele XVII-XX), social (astazi discutabil, datorita modului in care a fast abordat, preconizandu-se ca expozitia sa reflecte si situatia taranului exploatat), geografic (gruparea monumentelor pe provincii istorice), economic (tipologia gospodariei in functie de ocupatii si mestesuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare implicita sau explicita), al autencitatii si tipicitatii.

Pe baza acestor criterii, care au dus implicit si la efectuarea unor campanii sistematice de cercetare si de achizitii, si prin eliminarea componentei sociologice, a prezentei taranului, alaturi de exponatele – obiecte, expozitia in aer liber isi schimba profilul, transformandu-se din “rezervatie sociologica”, in muzeu etnografic.

Prin expozitia sa de arhitectura si tehnica populara, si implicit, prin inventarul specific de obiecte etnografice, precum si prin noua conceptie muzeografica de organizare, muzeul reuseste sa prezinte publicului, intr-un mod mai sistematic decat in trecut, imaginea unui sat – sinteza al Romaniei, in orginalitatea, reprezantivitatea, unitatea si diversitatea sa. Totodata, respectarea si aplicarea cu consecventa a principiului unitatii in diversitate, a permis sa fie surprinse si diferentierile de ordin etnic precum si interferentele dintre cultura populara romaneasca si cea a minoritatilor nationale, in muzeu fiind transferate o gospodarie de secui din Bancu, jud.Harghita, si o alta de lipoveni din Jurilovca, jud.Tulcea.

Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborata cu necesitatea maririi spatiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafetei destinata prezentarii monumentelor, de la 6.5 ha, cat detinea in 1936, la 6.9ha, la cresterea si diversificarea colectiilor. Patrimoniul din expozitia in aer liber se imbogateste, ajungand la un numar de 62 de complexe de arhitectura populara (fata de cele 33 din 1936), cu 223 de constructii (40 de case, 165 de anexe gospodaresti, 3 biserici, 15 instalatii tehnice si ateliere mestesugaresti), insumand un inventar de 17.000 obiecte. Intre monumentele achizitionate din teren se numara gospodarii si case din zonele Suceava, Vaslui, Valcea, Constanta, Alba, Hunedoara, Maramures etc.

Alte obiective, pe care specialistii muzeului si le-au asumat in aceasta perioada, au vizat diversificarea activitatilor institutiei, valorificarea stiintifica a patrimoniului si a rezultatelor cercetarilor (de teren si in colectii), precum si a experimentelor muzeografice, concretizata prin editarea unor publicatii cu caracter periodic (Anuarul Muzeului Satului, Studii si Cercetari etc.), ca si cea cultural – formativa, axata pe dialogul cu diferite categorii de vizitatori (expozitii temporare, spectacole si festivaluri folclorice, prezentari de costume traditionale, cenacluri, cataloage, pliante, ghiduri, carti postale, diapozitive etc.). Imbatranirea monumentelor, problemele de conservare si restaurare, rezultate din atacurile microbiene si degradarile naturale inerente, au determinat constituirea unui serviciu specializat in tratarea bunurilor de patrimoniu: “Laboratorul de conservare-restaurare”. In anul 1978, Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” fuzioneaza cu Muzeul de Arta Populara al R.S.R., sub titulatura de Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” si de Arta Populara. El va functiona ca atare pana in martie 1990.

Odata cu Revolutia din decembrie 1989, Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” isi recapata individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Taranului Roman. Sunt regandite. si reconfigurate toate activitatile muzeului. In acest sens, a fost elaborat un program sistematic de prioritati legate atat de dezvoltarea patrimoniului si acoperirea unor segmente tematice nereprezentate in expozitia permanenta in aer liber si in colectii cat si de o noua orientare si fundamentare a cercetarii, care sa asigure o baza stiintifica tuturor celorlalte activitati ale muzeului, de initierea si aplicarea unor proiecte coerente de pedagogie muzeala si a unor forme interactive de comunicare cu publicul.

Exigentele impuse de revigorarea imaginii muzeului si de redarea unor aspecte neilustrate in expozitia permanenta ca si imposibilitatea dezvoltarii acesteia in spatial existent, au stat la baza solicitarilor muzeului de obtinere, din partea municipalitatii, a terenului situat intre Arcul de Triumf si Palatul Elisabeta, teren aflat in prezent in curs de amenajare. In vederea organizarii lui expozitionale a fost elaborat un plan tematic si au fost transferate din teren primele monumente. Aceste monumente, alaturi de alte constructii ,in curs de achizitionare, vor permite amenajarea pe acest nou teren, de 2.85 ha,a unui centru civic de sat si a “aleii” minoritatilor, ce va intregi patrimoniul de acest gen ilustrat in sectorul vechi al muzeului. Totodata, in acest nou sector se vor realiza spatii pentru activitatile cu publicul si pentru recreerea activa a acestuia.

Campaniile de cercetare si achizitii din ultimii ani au dus la cresterea patrimoniului din expozitia in aer liber si din colectii. In prezent, expozitia permanenta cuprinde 121 de complexe distincte, totalizand 338 de monumente, iar patrimoniul mobil insumeaza 53828 obiecte. Aceasta a insemnat nu numai o crestere a patrimoniului, ci si o diversificare a lui. Intre monumentele recent transferate in muzeu, respectiv la inceputul anului 2003,se afla biserica din Timiseni (jud.Gorj): monument de o deosebita valoare pentru arhitectura rurala religoasa veche (1773) si pentru arta executiei picturii.

Pe langa patrimoniul din expozitia in aer liber si din colectii , muzeu detine si un begat fond documentar de o imestimabila valoare istorico-etnografica. Acest fond este alcatuit din colectii de manuscrise, studii, schite, desene, relevee, planse, clisee pe sticla, filme, negative alb-negru si color, fotografii, ce provin atat din cercetarile pe teren ale echipelor de monografisti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cat si din investigatiile ulterioare.. Intre cele mal importante colecii de astfel de documente se numara cele datorate lui D. Gusti,L. Apolzan, Gh. Focsa, R. Vuia, arh. Fl. Stanculescu, arh. A. Gheorghiu etc. Pentru toate acestea – patrimoniu de monumente, colectii de obiecte si fonduri documentare – muzeul aplica un sistem modern de evidenta stiintifica.

O cladire moderna , multifunctionala, inaugurata in luna noiembrie 2002, a constituit solutia pentru rezolvarea ,in mod corespunzator, a problemei spatiilor destinate adapostirii colectiilor de obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare, si desfasurarii activitatilor specifice muzeului.Au fost create spatii,cu dotari moderne, pentru laboratoarele de conservare-restaurare si sunt in curs de amenajare si cele pentru activitatile cultural-formative: expozitii tematice si diverse forme de “animare” a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului romanesc.

Cerintele actuale legate de dezvoltarea colectiilor, de acoperirea unor segmente patrimoniale insuficient sau nesistematic tratate, de problemele create de schimbarile ce au loc in societatea rurala contemporana, de necesitatea investigarii traditiilor din perspectiva unei abordari identitare, de stabilire a asemanarilor si diferentelor la nivel regional, national, european ca si al zonelor de coabitare etnica, interconfesionala etc., au impus noi directii in cercetare si au dus la reevaluarea obiectivelor etnologiei de urgenta. De aici, programele de cercetare consacrate studiului minoritatilor nationale, al relatiilor interetnice din zonele in care comunitatile rurale romanesti coabiteaza cu alte etnii (in cadrul arealului tarii si inafara lui), al spatiilor de interculturalitate etc.Un numar insemnat de proiecte de cercetare s-au finalizat sau sunt in curs de desfasurare in cadrul unor parteneriate cu Ministerului Educatiei si Cercetarii, cu Ministerul Culturii si Cultelor etc. In continuarea publicatiilor stiintifice, dinainte de 1990, Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” editeaza un nou periodic, cu caracter anual: Ethnos. Activitatea editoriala a muzeului, pe linie stiintifica, s-a indreptat si in directia publicarii unor carti de specialitate, precum volumul “De la fibra la covor”, realizat cu finantare de la Ministerul Cercetarii si Fundatia Culturala Romana.

Mai multe informatii gasiti la http://www.muzeul-satului.ro/patrimoniu_arhitectura.php

Biserica fortificata ,, Precista ’’, cu hramul Adormirea Maicii Domnului , este cel mai vechi monument istoric din Galati. În secolul al XVII lea îndeplinea o dubla functie : lacas de cult si cetate de aparare împotriva cotropitorilor. A fost construita între anii 1643-1647 în timpul domniei lui Vasile Lupu, pe locul unei vechi biserici de lemn având ca hram ,, Adormira Maicii Domnului ’’.

Actuala biserica a fost ridicata de fratii Dia si Serbu , fii lui Coman, negustori braileni , si Constantin Teodor din Galati închinat biserica manastirii Vatoped de la Muntele Athos..

Pentru zidirea bisericii ,,Precista’’ Galati , constructorii au folosit piatra , caramida , nisip si var hidraulic; piatra a fost luata în parte de la ruinele castrului Tirighina-Barbosi. 

Biserica fortificata ,,Precista’’ Galati are plan triconc, si este construita din patru încaperi: altar , naos , pronaos si pridvor . Daca primele doua descind din bisericile de stil moldovenesc , pridvorul are deasupra un turn-clopotnita , asemanator cu cel al bisericilor din Transilvania , prevazut cu o încapere de straja la nivelul intermediar dintre clopotnita si pronaos . Atât la acest nivel , cât si la cel al clopotnitei se gasesc creneluri pentru aparare .În afara de aceasta parte fortificata mai întâlnim si o alta la nivelui podului , unde se gasesc construite drumuri de straja si câteva zeci de metereze pentru lupte .

Zidul peretilor de deasupra ferestrelor , pâna la acoperis , este dublu , formând o galerie cât poate umbla un om. Deasupra altarului exista o camera mare unde la navalirii se asigurau diferite odoare si bogatii ale orasului .

În exterior, peretii bisericii sunt sustinuti de cinci contaforti : unul foarte scurt la altar , care urca pâna la baza chenarului ferestrei , si câte doi încadreaza de o parte si de alta absidele laterale ale naosului .

Turla-clopotnita , masiva , de forma unei prisme patrate cu colturile de sus retezate oblic nu este ornamentata decât în zona cornisei cu doua rânduri de caramida asezata în unghi si cu brâul de caramizi asezate în zig zag. Acoperisul bisericii este din sindrila .

Din arhitectura religioasa moldoveneasca a fost preluata constructia turlei de pe naos, ridicata pe doua baze suprapuse , prin intermediul a cinci arcuri în pentagon . Cupola pronaosului se opreste la nivelul median al bisericii , nestrapungând acoperisul. Latura de nord a pronaosului si a pridvorului este îngrosata cu 0,90 metri , pentru a creea spatiul necesar unei scari care sa permita accesul în zona mediana fortificata a bisericii. Acest mod de realizare a scarii prin ziduri duble se aseamana foarte mult cu sistemul de constructie sasesc din Ardeal , reprezentând o cale de atac destul de neplacuta pentru invadatori , obligati sa urce unul câte unul , pâna la aparatori .

Dovedindu-si ingeniozitatea , constructorii bisericii ,,Precista’’ Galati au realizat la mijlocul traseului spre zona mediana , sub treptele scarii o capcana , astazi de 7 metri adâncime.În cazul în care asediatorii reuseau sa patrunda în acest culoar , trapele de deasupra capcanei erau trase cu un sistem de scripeti , facând dificila , daca nu imposibila , continuarea drumului spre aparatorii micii fortificatii. Zona mediana interioara a bisericii constituie sistemul de aparare propriu zis .

Dupa anul 1821 biserica s-a restaurat turnul de aparare a fost refacut si transformat în turla clopotnita , renuntându-se la refacerea turnului clopotnita de la intrare. Cutremurul din 1940 a afectat serios biserica fortificata Precista Galati , autoritatile locale solicitând restaurarea si consolidarea ei.

Insistenta cererii de a salva aceasta biserica Galateana va face ca în anul 1952, episcopul Chesarie al Dunarii de Jos sa primeasca aprobarea pentru începerea lucrarilor . Sef al santierului de reparare si restaurare a biserici fortificate Precista Galati , a fost arhitectul Eugen Chefneaux .Conform raportului acestuia rezulta ca din constructia veche a bisericii nu se mai pastrau decât zidurile , o parte a bazei turlei Pantocratorului si a turnului de aparare de pe exonartex .

Biserica ,,Precista’’ – Galati bijuterie defensiv bisericesca , este o veritabila opera de arta a genului , remarcabila atât prin expresivitatea formelor si plastica arhitecturala , cât si prin eficacitatea sistemului defensiv .

Crucea Eroilor Neamului este un monument construit între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 m, pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuţi în Primul Război Mondial. La baza vârfului Caraiman se află oraşul Buşteni. Denumirea monumentului este cel de Crucea Eroilor Neamului, dar popular mai este denumit şi Crucea de pe Caraiman.

Localizare şi dimensiuni
Crucea Eroilor Neamului este situată în şaua masivului Caraiman, chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă, la altitudinea de 2291 m, fiind unică în Europa atât prin altitudinea amplasării, cât şi prin dimensiuni: crucea propriu-zisă are o înălţime de 28 m şi două braţe de câte 7 m fiecare. 

Monumentul era cea mai înaltă construcţie din lume la vremea respectivă, de acest fel, situată la o astfel de altitudine. Lăţimea stâlpului vertical este de 2 m, lungimea braţelor orizontale până în axul stâlpului fiind de 7 m şi latura unui ochi pătrat de zăbrea este de 2 m.

Crucea este executată din profile de oţel, fiind montată pe un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 7,5 m, iar în interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit iniţial generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. 

Construirea monumentului
Crucea Eroilor Neamului a fost construită între anii 1926-1928, pentru a cinsti memoria eroilor ceferişti căzuţi la datorie în Primul Război Mondial, în luptele împotriva armatelor Puterilor Centrale. Crucea a fost înălţată la iniţiativa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand I al României, cu scopul de a fi văzută de la o distanţă cât mai mare.

Unele legende povestesc că acest monument s-a realizat în urma unui vis pe care l-a avut Regina Maria. Munţii Bucegi reprezentaţi prin vârful Caraiman au fost stropiţi de sânge românesc în Primul Război Mondial. Pentru construcţia monumentului s-a ales vârful secundar al Caraimanului (2291 m), deoarece, dacă s-ar fi construit monumentul pe vârful principal (2325 m), Crucea nu ar mai fi fost vizibilă decât din apropiere, de pe platou.

Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecţii români Georges Cristinel şi Constantin Procopiu. Construcţia monumentului a început în anul 1926 şi s-a finalizat în august 1928. Regina Maria a urmărit îndeaproape execuţia până la finalizarea ei. Inaugurarea şi sfinţirea monumentului au avut loc pe data de 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci.

Lucrările efective au fost executate de către Direcţia de Poduri din cadrul C.F.R. prin secţiile L1 şi L 5 din Sinaia. Proiectul de rezistenţă a fost întocmit de către inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici, diriginte de şantier a fost Nicu Stănescu şi şef de şantier maestrul V. Bumbulescu. Fondurile necesare construcţiei au fost obţinute din diferite surse şi prin donaţii de la firme particulare şi instituţii de stat.

Monumentul a fost confecţionat din traverse metalice îmbinate prin nituire într-o reţea. Construcţia propriu-zisă a fost realizată efectiv de către Societatea Cultul Eroilor, fiind mobilizaţi şi un număr mare de tineri. Sculele, lemnul, piesele metalice componente şi restul materialelor necesare au fost transportate cu trenul până la staţia CFR Buşteni. De aici, o parte dintre traversele metalice şi celelalte materiale de construcţie a fost transportată de care cu boi pe ruta Buşteni – Sinaia – Vf. Păduchiosul – Vf. Dichiu – Platoul Bucegi – Vf. Caraiman, iar restul materialelor, cu funicularul Fabricii de Hârtie Buşteni. Funicularul a transportat piesele pe Valea Jepilor până în Cantonul Schiel – pe Platoul Bucegi, de unde au fost duse pe cărări înguste cu caii şi măgarii până în vârful Caraiman.

Deoarece numărul căruţelor din zonă era insuficient, o bancă a acordat un credit cu dobândă mică pentru achiziţionarea altora. Drumul era anevoios, o căruţă neputând face într-o săptămână mai mult de două-trei transporturi. Pentru punerea la dispoziţie a propriilor atelaje, căruţaşii – dintre care memoria localnicilor păstrează şi astăzi numele celor din familia Clinci, din Sinaia – erau plătiţi cu bani, câteva braţe de fân şi hrană.

Soclul crucii a fost realizat în anul 1930 din beton armat îmbrăcat în piatră de calcar fasonată şi îngrijit rostuită, fiind construit la doi ani după sfinţirea Crucii pentru o mai bună încastrare a ei, iniţial aceasta fiind introdusă direct în stâncă. Grinzile Crucii sunt confecţionate din zăbrele, golurile dintre bare putându-se umple iarna cu zăpadă îngheţată.

Iluminarea
 
Imagine a Crucii Eroilor văzută din oraşul Buşteni.La început iluminatul monumentului s-a făcut cu ajutorul unui generator de energie electrică (localizat în soclul din beton armat) şi al 120 becuri de câte 500 W. În anul 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic naţional. S-a renunţat astfel la generator ca sursă de iluminare şi s-a apelat la sursa cu care era dotată staţia complexă de la Coştila (2487 m), legătura făcându-se printr-un cablu subteran. Până la instalarea regimului comunist în 1948, Crucea era aprinsă în noaptea de Sfântă Marie Mare (15 august), dar şi de Înălţarea Domnului, când este şi Ziua Eroilor (5 iunie).

În perioada regimului comunist, monumentul a fost ameninţat cu mutilarea, un primar obedient regimului dorind să-i taie braţele şi în vârful coloanei rămase să monteze o stea roşie.

Până în anul 1989 s-a tras un cablu electric, iar în anul 1990 s-a terminat de montat instalaţia electrică prin efortul Primăriei din Buşteni, al locuitorilor şi al unor societăţi comerciale, Crucea fiind din nou iluminată. Instalaţia electrică a fost vandalizată repetat de-a lungul timpului de către unii turişti care s-au căţărat pe Cruce şi au spart becurile.

În anul 2003, instalaţia care lumina crucea s-a defectat. Pentru repararea instalaţiei electrice, au lucrat echipe de salvamontişti care au fost nevoite să transporte în vârful muntelui sute de kilograme de materiale, în ciuda vântului şi a temperaturilor deosebit de scăzute. Salvamontiştii au înlocuit mai multe zeci de becuri care nu mai funcţionau, instalaţia fiind repusă în funcţiune în decembrie 2004 şi racordată la energia electrica a oraşului Buşteni.

Monumentul este în prezent în administrarea Consiliului Local al oraşului Buşteni. Astăzi, odată cu lăsarea întunericului, Crucea de pe Caraiman este iluminată cu 300 de becuri de câte 500 W fiecare şi poate fi văzută de la zeci de km depărtare, pe Valea Prahovei. Există un nou proiect, care îşi propune să acopere Crucea Eroilor cu o vopsea fluorescentă, iar asupra ei să fie proiectat un spot laser.