Manastirea Neamt
Manastirea Neamt este asezata la o distanta de 12 kilometri nord-vest fata de Cetatea Neamtului, pe valea rausorului Nemtisor. Manastirea Neamt mai este numita si “Ierusalimul ortodoxiei romane”.
Se pare că în preajma unei vechi bisericuţe de lemn, Petru I Muşat (1375-1391) a ridicat aici primul lăcaş de piatră cu hramul “Înălţarea Domnului”, la finalizarea şi la înzestrarea căruia au mai contribuit şi ceilalţi voievozi Muşatini de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Este adevărat că cercetările arheologice efectuate în incinta mănăstirii nu au oferit rezultate concludente pentru a confirma această ipoteză, dar numeroasele însemnări şi celelalte referiri documentare mai târzii, la care se adaugă izvorul trainic al tradiţiei, nu lasă nici o umbră de îndoială în a considera Mănăstirea Neamţ ca fiind ctitoria cea mai veche şi cea mai importantă a primilor Muşatini.
Alexandru cel Bun (1400 – 1432), deşi a păstrat în centrul atenţiei propria ctitorie de la Bistriţa, a fost mereu aproape şi de nevoile Mănăstirii Neamţ pe care a întărit-o şi a înzestrat-o, cu mărinimia-i cunoscută. Din punct de vedere constructiv, lui i se datorează unele lucrări de reparaţii la biserica de piatră a lui Petru I, partea inferioară a turnului-clopotniţă şi mai multe clădiri ce fac parte din incinta aşezămâmtului: chilii, turnuri de apărare, arhondaric etc.
Trecerea anilor şi unele evenimente din a doua jumătate a secolului al XV-lea au marcat puternic aşezământul monastic de la Neamţ. Catastrofalul cutremur din 1471 s-a soldat cu mari distrugeri în întregul complex, afectând şi biserica mare. Dezastrul a fost desăvârşit, după cât se pare, de oştile lui Mahomed al II-lea, care, în vara anului 1476, neputând cuceri Cetatea Neamţ, s-au “răzbunat” asupra târgului şi a mănăstirilor din jur. Cert este că, după 1480, vechea biserică de la Neamţ se afla într-un asemenea stadiu de degradare încât Ştefan cel Mare nu a mai considerat posibilă restaurarea acesteia, preferând să ridice aici un nou lăcaş de închinăciune, ce s-a sfinţit la 14 noiembrie 1497.
În incinta mănăstirii se află două biserici, două paraclise, turnul-clopotniţă cu 11 clopote, Seminarul Teologic “Veniamin Costache”, precum şi un muzeu cu o colecţie de artă bisericească şi sala tiparului. Specific este Aghiazmatarul circular din faţa mânăstirii, unde se face sfinţirea apei la hram. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului pictată în anul 665 în Israel, făcătoare de minuni.
Aşezământul are cea mai mare şi mai veche bibliotecă mânăstirească (18000 volume) şi a avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale. În camera mormintelor este îngropat Ştefan Voievod (unchiul lui Ştefan cel Mare), iar în pronaos se află moaştele sfântului necunoscut descoperite în 1986, prin scoaterea asfaltului de pe alee.
Deşi a avut o existenţă zbuciumată, ca şi întreaga istorie a poporului nostru, şi a fost în repetate rânduri prădată şi incendiată, Mănăstirea Neamţ nu a încetat nici un moment să se afirme ca centru reprezentativ al monahismului românesc. Relaţiile sale duhovniceşti cuprind nu numai teritoriile locuite de români, indiferent de apartenenţa statală a acestora, ci şi unele zone mai îndepărtate ale ortodoxiei, străbătând până în Bulgaria şi Serbia, până la Sfântul Munte şi la Constantinopol sau până la Kiev şi Moscova. La Neamţ au trăit şi s-au format reprezentanţi de seamă ai bisericii româneşti, cu o însemnată contribuţie în organizarea, consolidarea şi afirmarea ortodoxiei în această parte a Europei, dar şi în păstrarea fiinţei noastre naţionale.